Ediţia a XXIII-a, 5-12 octombrie 2014

Prima zi

Teatrul Masca, Spectal de statui vivante în Piaţa Civică, „Sub semnul Îngerului”, regia: Mihai Mălai Mare

„Teatrul stradal (...) este parte componentă a fenomenului apărut relativ recent, «artele străzii», iar în interiorul său, statuia vivantă este momentul de vârf, punctul culminant, apanajul marilor actori, un echivalent al one man show-ului din teatrul aşa-zist tradiţional” (Mihai Mălaimare, regizor)

„Este emoţionant să fii înger. Simt că oamenii mă iubesc, iar eu trebuie să le arăt puritate, bucurie clemenţă, să le ofer emoţiile pe care le-am strâns. Toate vin de la sine. (...). Noi, oamenii, ar trebui să să ne bucurăm de fiecare clipă şi imagine, s-o memorăm acolo, într-un colţişor, şi mai ales să nu uităm că îngerii sunt alături de noi şi ne protejează de fiecare dată. Salut Vasluiul, oraşul acesta frumos care mi-a umplut sufletul de lumină” (Marina Maria Pleşa, actriţă).

Teatrul „Mihai Eminescu” din Chişinău, „Hronicul Găinarilor”, după Aureliu Busuioc, regia. Petru Hadârcă

            De peste Prut, cu dragoste şi umor

„La început a fost romanul... Scriitorul Aureliu Busuioc, longeviv şi la propriu şi la figurat, şi-a conservat potenţialul creativ până la o vârstă memorabilă şi, asemenea lui Goethe, spre apusul existenţei trecătoare, ne-a dăruit o operă de excepţie, romanul Hronicul Găinarilor. Titlul este derutant, arhaicul «hronic» se îngemănează cu «găina», un termen argotic, cu o adresă precisă, căpătată într-o perioadă mai nouă, asupra unei categorii de infractori care nici măcar în lumea lor de extremă marginalizare nu se bucură de ceva minimă consideraţie. (...), Totodată, avem de-a face cu un dublu înţeles, satul Găinari, nume simbolic pentru o localitate fondată în 1812, anul unui mare jaf teribil, şi «găinarii» care au proliferat sub umbrela pătată uneori de sânge a acestuia. Fiindcă, aşa cum va spune mai târziu mareşalul polonez Śmigły, făcând o tragică paralelă între nemţi şi ruşi, dacă cei dintâi ne vor lua trupurile, ceilalţi ne vor lua sufletele. Tocmai acest mare pericol poate fi citit printre rânduri, deoarece pervertiţii, prin natura lor, îi pot perverti şi pe ceilalţi. Dar alături de cruntul an 1812, când a început stăpânirea rusească, celălalt pilon al construcţiei romanului este mult mai cruntul an 1940, când ocupaţia rusească s-a prezentat î haină sovietică. Ţarul Alexandru, care mai intra totuşi în câte o biserică, este înlocuit în 1940 de crudul ateu Stalin. Putem presupune, cerând o permisiune profund simbolică autorului, o paralelă care ni se pare posibilă şi reprezentativă, între cei de mai sus şi două personaje înrudite din Hronicul Găinarilor. Pantelei Avădanei şi urmalul său Pătru Avădanei, cu numele rusificat Piotr Panteleevici Avdanov. Cel dintâi este un hoţ ca toţi hoţii, departe însă de culmile la care va ajunge urmaşul său îndepărtat, din toate punctele de vedere. De la delicate obişuite se ajunge la crimele de ordin politic…”.

            „Reprezentaţia de la Vaslui s-a impus valoric din momentul ridicării cortinei. Decolrul realizat de Andrei Suruceanu a cumulta o serie de simboluri sugerând parcă fragilitatea aparentă a unei construcţii care rezistă totuşi, implicând însă, în permanenţă, suişuri şi coborâşuri, căpătând rol de tribună politică, de autoritarism prin poziţionarea personajelor.

Evoluţia personajelor ilustrează îmbinarea armonică a unor elemente repreznetative pentru teatru în aproape toate fazele evoluţiei sale. Mai întâi, cele trei personaje care, costumate în stilul tradiţional al teatrului medieval din Europa occidentală, au rolul acelei «choros» din tragediile antice greceşti. La fel ca aceasta, comentează cele întâmplate şi face previziuni asupra unui viitor încărcat de evenimente tot mai dramatice. Dar, aici, manifestându-se din start originalitatea concepţiei regizorale, pe fondul aparenţei evocând Antichitatea şi Evul Mediu, intervenţiile «choros»-ului sunt deosebit de moderne, mergând de la precizarea contextului unir evenimente istorice până la aluzii directe privind contemporaneitatea. Remarcabilă este şi varietat lingvistică, de la expresii arhaice la cele moderne. (...)

Alături de «choros», începuturile teatrului, rădăcinile sale, sunt redate prin frecvenţa poziţionării personajelor în adevărate procesiuni care se instituie ad-hoc, simbolizând stări colective de bucurie sau, în contrapondere, cazuri de bocitoare. (...)

            Scenele în care treptat comunitatea este supusă compromisului, apoi persecuţiei, ne duc cu gândul la Rinocerii lui Eugen Ionescu. De altfel, elemente ale teatrului absurdului întâlnim pretutindeni, în primul rând în comportamentul derutant al personajelor, în modul în care soluţionează situaţiile limită în care se găsesc. (...)

            Cred că, în ansamblul său, spectacolul Hronicul Găinarilor nu se încadrează într-o categorie prestabilită de genul comedie, dramă etc. Eterogenitatea elementelor, armonizate deplin, coexistenţa umorului spumos cu exerciţiile criminale, dansul, muzica tradiţională şi modernă, toate be conduc spre definirea unui teatru total realizat cu mijloace artisitice superioare, atşat valorilor perene dat, totodată, ancorat în realitate, militând pentru idealuri naţionale stânjenite. (Dan Ravaru)

Ziua a doua

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale”, „Dineu cu proşti”, de Francis Veber, regia: Ion Caramitru

Când actorii surclasează piesa

Spectacolul „Dineu cu proşti” a demonstrat din nou, dacă mai era nevoie, deosebirea profundă dintre creaţiile literare care tronează între coperţile închise acolo în aşteptarea unui cititor mai mult sau mai puţin avizat şi cele care prind viaţă pe scenă.

Atunci când plutim pe valurile lecturii, imaginaţia devine activă, uneori o iar chiar razna şi, în coorodnatele subiectivităţii noastre, acordăm personajelor calităţi sau defecte, peste ceea ce a intenţionat scriitorul. În teatru însă, rolul acesta şi-l asumă sub imperiul unei priorităţi necesare, actorii. Şi, când pe aceştia îîi cheamă Ion Caramitru sau Horaţiu Mălăele, personajele pot deveni copleşitoare prin prezenţa scenică a unor intrepreţi care depăşesc intenţiile autorului, rescriu poetic piesa. (...)

Între multiplele tentaţii ale lumii, în care goana după amuzament şi senzaţii noi, indiferent de natura acestora, nu mai cunoaşte limite, un grup de prieteni născocesc o modalitate originală de a-şi petrece deconenctant timpul. Odată pe săptămână se reunesc la un dineu la care invită o persoană verificată anterior în sensul cacarcterizării sale drept cumulând o prostie fără margini. Respectivii participanţi se distrează copios, fără a le trece prin minte că «prostul» este şi el o fiinţă umană cu calităţi şi defecte ca oricine, că are bucuriile şi durerile sale. (...)

Totul s-a derulat sub imperiul ilarităţii, mereu complicată şi potenţată de noi şi noi motivaţii umoristice, care au fost prea multe ca să le pot aminti aici (...). Totul până la finalul aşteptat şi derutant în acelaşi timp. O comedie care nu se încheie într-o apoteoză a râsului ci într-o notă de apăsătoare tristeţe, care se insinuează discret în conştiinţa celor sensibilizaţi. (...)

Horaţiu Mălăele a fost întru totul un mare comic al scenei. Replicile sale au fost rostite în aşa fel încât şi cea mai simplă, cea mai neutră dintre ele, reuşea să stârnească irealitatea generală. Le fel prezenţa sa fizică, paşii făcuţi cu măsură, avântărilesau stopările, gestica deplin controlată contribuind şi ea la sublinierea efectelor umoristice. Dar mai întâi de toate a fost mimica. Seriozitatea expresiei, păstrarea sa constantă indiferent de natura replicilor rostite, însufleţirea accentuată dar foarte rar o putem defini drept magistrală.

Ion Caramitru poate fi definit drept actor de cea mai uimitoare complexitate, un introvertit, în esenţă, care reuşeşte în mod extraordinar să se exteriorizeze, să transmită publicului mesaje dintre cele mai profunde, să aibă trăiri comune cu acesta. De regulă, creator al unor personaje supuse unor întâmplări dramatice sau chiar tragice, reuşeşte să se transpună extrem de firesc şi într-unul comic. Dar, în final, tot în modul cel mai firesc, revine la modul său definitoriu pentru arta interpretării, acea interiorizare dramatică. (...)

Râsete şi zeci de aplauze la scenă deschisă pe tot parcursul derulării comediei, dar, la sfârşit, un adevărat moment de reculegere, dovadă indubitabilă că mesajul real al autorului a fost înţeles în totalitate. (Dan Ravaru)

Ziua a treia

Teatrul „Odeon”, „Linişte! Sărut. Acţiune!”, adaptarea şi regia: Peter Kerek

Între ficţiune şi realitate

„Spectacolul «Linişte! Sărut. Acţiune!» evadează din lumea clarificărilor rigide, este greu să-l îngrădeşti într-o categorie sau alta. Este, pur şi simplu, un spectacol în care, pe baza unui pretext, are loc un ciclu de scenete artistice, dominate de simţul manifest al umorului. (...)

„... o echipă de filmare îşi propune să să realizeze un film de excepţie «Calea Silviei», subiectul fiind inspirat de opera unui regizor italian. Totul pare pus la punct iniţial, dar pe parcurs intervin diferite probleme. Membrii echipei, regizor şi tehnicieni, par a fi cu totul departe de ceea ce se cheamă un colectiv închegat, fiecare dintre membrii acestuia are o personalitate accentuată, adesea în contradicţie cu ale celorlalţi (...).

„...un alt lucru ni se pare deosebit de interesant. Dacă, aşa cum am văzut, spectacolul este populat de personaje care se doresc antagonice, în realitate asistăm la exemplu edificator de colaborare scenică. Actorii sunt tineri, la propriu şi la figurat, toate scenele sunt mişcate, pline de însufleţire şi dinamism. Totodată, ni se crează impresia că suntem introduşi într-un laborator intim al elaborării actului artistic”. (Dan Ravaru).

Ziua a patra

Teatrul Mic, „Pensiune completă”, de Pierre Chesnot, regia: Gelu Colceag

Teatrul MIC s-a dovedit din nou MARE

„De la început, spectatorii au fost pur şi simplu şocaţi. Pe scenă au evoluat în mod admirabil Cristian Iacob (Jean Francois Mancey) şi Ana Bart (Megali Martigue), practic un cuplu la propriu şi la figurat. Ciudatele lor raporturi, amanţi, având fiecare o familie, aparent consolidată, dar fiind totodată puternic ataşaţi reciproc de peste zece ani, a impus şi coordonatele de ordin artistic. Fiecare dintre parteneri îşi realizează rolul în modul cel mai firesc, demonstrând o naturaleţe transmisă plenar publicului (...).

Umorul plutea covârşitor asupra spectatorilor şi, precum marea este mai liniştită tocmai înaintea furtunii, la fel au fost dânşii înainte izbucnirii de râsete şi prelungi aplauze (...).

Un şir de situaţii imposibile, în care mereu soţii şi soţiile sunt la un pas de a descoperi infidelităţile conjugale, dar niciodată nu se întâmplă aceasta. Piesa este de fapt o farsă alcătuită din multe alte farse. Un ansamblu de tradiţional şi modernitate în teatru, perfect închegat, fără vreo fisură. Dar, mai presus de orice, actori talentaţi şi actriţe frumoase şi talentate” ( Dan Ravaru).

Ziua a cincea,

Teatrul de Comedie, „Bani din cer”, de Ray Cooney, regia:

Jocul hazardului

„Dacă ajungem la acel moment de toatală sinceritate, numit de regulă «privitul în oglindă», vom descoperi în forul nostru interior o mulţime de noutăţi despre noi înşine. Purtăm în carapacea sufletului, bine ascuns, un set de vise personalizate în funcţie, desigur, de profilul nostru intelectual, moral, psihologic, în general. Poate vom ajunge miniştri sau vom scrie o carte care va face înconjurul globului pământesc (...). Dar cei mai mulţi dintre noi visează la bani, la o îmbogăţire subită de genul unui câştig fabulos la Loto (chiar dacă nu joacă) sau o moştenire extraordinară (chiar dacă nu au nici o rudă bogată). Le fel se pare că a visat şi măruntul funcţionar Henry Perkins, care, fără să ştie, făcea parte din tagma universală a celor robiţi în birouri şi intraţi în literatura universală prin penele măiestre ale lui Segal şi Cehov, pe care i-am mai amintit în legătură cu alte personaje din stagiunea actelor Festivalului Umorului (...).

Urmând o manieră artistică, având rădăcini în Antichitate şi o adevărată înflorire în dramaturgia franceză, scriitorul engley reuşeşte să creeze situaţii neaşteptate în care sunt puse în permanenţă personaje şi soluţii, la fel de surprinzătoare pentru a ieşi din ele. Umorul este însă creat sub ochii noştri de jocul inteligent al actorilor, indiferent dacă îndeplinesc roluri principale sau secundare. Arta a fost, în mod cert, dorinţa regizorului Horaţiu Mălăele. Intenţiile sale regizorale cuprind într-o gamă mai alrgă de interes, vizând după propria-i mărturisire, Morala şi Spiritul” (Dan Ravaru).

Ziua a şasea

Compania de teatru „Passe-Partout Dan Puric”, „Rencontres”, scenariul şi regia: Dragoş Huluba şi Vioelta Huluba

Stand-up comedy, cu Radu Gheorghe şi Răzvan Vasilescu

Ziua a şaptea

Teatrul Bulandra, „Artă”, de Yasmina Reza, regia: Cristi Juncu

A fost o comedie?

„În seara de sâmbătă, săptămâna teatrelor ne-a oferit un spectacol susţinut de trei actori de la Teatrul Bulandra din Bucureşti, Vlad Zamfirescu, Şerban Pavlu, Gheorghe Ifrim (...).

O pânză albă, pe care ar exista, sau nu, câteva dungi cu un alb mai nuanţat, spre gri, aluzie probabil la «griurile luminoase» pe care le întâlnim la numeroşi pictori, stârneşte aprinse discuţii pro şi contra definirii respectivului obiect ca operă de artă sau nu. Prezenţa acesteia pe scenă s-a asociat pentru mine cu o tentativă de umor pe care am realizat-o chiar în anul în care s-a născut Yasmina Reza [1959], nici ea, nici eu, nu putem fi învinuiţi de plagiat. Deci, într-o revistă am prezentat un spaţiu perfect alb şi înrămat, cu legenda «Vaca şi căpiţa de fân». Explicaţia era simplă şi clară: vaca a mâncat căpiţa de fân şi a plecat. Cam aşa s-ar explica şi tabloul din piesă” (Dan Ravaru).

Ziua a opta

Teatrul „Victor Ion Popa” din Bârlad, „Doctor fără voie”, de Molière, regia: Dorin Mihăilescu